♣ Încep un nou ciclu (de vacanţă) prezentând mici obsesii care ne tulbură sau nu.
Ei spun ca nimeni nu e perfect. Apoi spun că practica te duce la perfecţiune. Aş vrea să se hotărască. ( Winston Churchill)

Vă cunosc de mult timp. Sunteţi nişte critici cu privire ageră şi simţuri fine. Sunteţi selectivi, simpatici, interesanţi şi extrem de buni. Oricine v-ar prelua modelul şi s-ar lupta să fie ca voi.
Dar între ceea ce ai vrea să fii şi ceea ce reuşeşti să devii sunt câteva trepte definitorii. Trepte pe care nu le poţi urca sau sări pentru că ele de fapt nu există. E ca şi cum pe scara ta (de valori sau nu) se formează un gol. Un gol ce ţine doar de circumstanţe (un punct sensibil de necontrolat). Şi e adevarat că nu vă place să fiţi controlaţi, pentru că astfel, ar fi controlată şi perfecţiunea voastră. Dar poate că tot ce e perfect e controlat mereu. Fiecare indiciu analizat şi reanalizat.
Dar de ce vă interesează pe voi să fiţi perfecţi?
Vreţi neapărat să fiţi mai bun decât vecinul de la 2 care bate covoarele cu mai multă pasiune şi fler? Sau vreţi să scăpaţi de critci şi de mici aversiuni între “partenerii de joacă”. Vă place să fiţi lideri şi să conduceţi mereu jocul. Să vă asculte toţi cu gurile căscate şi să vă creadă micile povestioare despre experienţa uluitoare pe care o aveţi. Sigur aţi avut grijă să treceţi la CV mici escapade absolut perfecte, dar şi mari lupte cu duşmanii invidioşi pe care i-aţi răpus din prima. Ştiu, ştiu sunteţi perfecţionişti cu acte în regulă.
Vă admir şi vă iubesc pentru asta de mult timp.
Totuşi ceva vă dă de gol. Sunteţi aproape ca nişte pahare sparte şi mereu lipite, atât de perfect încât nimeni nu şi-ar da seama. Nu e nevoie decât de un mic impuls care să vă dezechilibreze ca să cădeţi în neant. De asta nu staţi decât pe mijlocul mesei, acolo, în centrul atenţiei, unde vă simţiţi de altfel , cel mai bine.
Dar, de-o să cădeţi o să fiu acolo să vă strâng cioburile, aproape perfecte.
Te-ai intors?

