Spune-mi cu ce călătoreşti ca să-ţi spun cine eşti

Nu, astăzi nu voi scrie despre accidente, voi scrie despre o experienţă trăită de toţi în mijloacele de transport în comun. Cu bucurie, cu tristeţe şi uneori cu dezgust cu toţii am fost supuşi la o situaţie cel puţin interesantă, dacă nu chiar şi marcantă în anumite contexte. Dragii mei, astăzi vom discuta despre socializarea în mijloacele de transport în comun.

Cum a fost ultima dată când v-aţi urcat într-un taxi ? Nu vreau să-mi raspundeţi înainte să vă ofer cadou două variante: ori taximetristul era extrem de tăcut şi chiar suspicios ori vă expunea o listă întreagă de dorinţe şi doleanţe, ba chiar şi amintiri din frageda lui pruncie. Un taximetrist este în general foarte bine informat, ştie absolut totul de la ultimele conflicte de pe scena politică, până la ora de trezire a cainelui ce păzeşte prima vilă de pe Bucium. Un taximestrist adevărat nu se va lăsa influenţat de nimic din ce îi spuneţi, căci el ştie totul şi chiar în plus. Va avea probabil momente de pauză când va tuşi sau când  se va uita pierdut pe GPS… În rest, nu cred că e nevoie să vă mai spun că o călătorie cu taxiul nu costă doar bani ci mai ales răbdare. Multă rabdare.

Să nu vă culcaţi acum pe o ureche, căci urmează să vă prezint bărlogul nostru preferat: autobuzul. Aici hibernăm cu toţii dimineaţa, iarna la -20 de grade şi vara la 40. Aici facem slalom printre cerşetori şi oameni siguri pe ei ( ca să nu-i jignim). Şi mai presus de toate aici socializăm. Hey ! Să fim sinceri acum ! Câte poveşti nu am auzit în autobuz ? Câte cuvinte au fost oare spuse în acest mirific loc de transport ? În afară de discuţiile absolut necesare ce au loc între călători, auzim din când în când şi un sunet miraculos de telefon ce ne trezeşte uşurel din amorţeala autobuzului. Urmează scene de groază în care respectivul călător încearcă să raspundă la telefon. Şifonat, înghesuit şi bine tasat de ceilalţi oameni, acesta îşi drege glasul şi răspunde ca şi cum ar ieşi dintr-o grotă…

Tramvaiul…Mijlocul meu de transport în comun preferat în ciuda accidentului de ieri. Aici lumea pare mai aerisită iar călătorii sunt mai mult interesaţi de priveliştea de pe geam decât de ceea ce vorbesc ceilalţi . Câteodată mersul pe şine îmi aminteşte de călătoriile cu trenul. În concluzie, socializarea este deficitară în tramvai, dar totul e posibil în funcţie de dorinţa fiecăruia.

Să nu uităm de microbuz. Nu numai că e mai mic, dar aici ne şi putem rostogoli, sări sau zbura în orice clipă. Microbuzul e ca un spaţiu al circului, unde se întâmplă tot felul de lucruri fabuloase. Socializarea pare a fi lăsată pe locul doi în favoarea scamatoriilor ce pot avea loc în acest spaţiu…

Dacă aveţi şi alte idei sau alte experienţe legate de socializarea în mijloacele de transport, aştept un semn de la voi. Până atunci aveţi grijă cu cine vorbiţi şi ce vorbiţi şi mai ales unde vorbiţi.

Cu eticheta la vedere

 

Multe femei s-au  remarcat in  istorie prin inteligenta sclipitoare, farmecul debordant si ambitia neinfranata. Ele au pasit in aceasta lume demonstrand ca pot fi la fel de bune ca si barbatii. Cleopatra a VII a, cea mai seducatoare regina a Egiptului a reusit sa suceasca mintea liderilor romani, fiind recunoscuta pentru carisma uimitoare si istetimea ascutita. In categoria „femme fatale”, Mata Hari a fost renumita prin frivolitate, seductie si caracterul duplicitar.

In zilele noastre, femeia secolului XXI, seamana cu modelele vechi, incercand sa preia  atitudinea si caracterul, dar in acelasi timp reprezentantele sexului frumos aspira la un nou stil de viata. Ele graviteaza adesea intre ceea ce au fost, ce sunt, si mai ales ce vor fi, caci trecand peste toate ifosele à la minut, ele prevad viitorul si se conformeaza lui. Prevad viitorul? Nu. E doar un „al saselea simt” sau darul cu care au fost inzestrate. Delibereaza idei fara noima, modifica reguli, contureaza o noua moda. Pentru ce? Pentru o doza de originalitate, pentru acea diferenta dintre vecina de la doi si cea de la trei. Hainele trebuie alese cu migala si maiestrie, restaurantele dupa cele mai negre icre negre, iar viata trebuie  crescuta sub acelasi tipar de mediocritate.

Frumusetea nu mai este o calitate naturala ea devine un element artificial, creata de mana talentata omului „de geniu”. In ziua de astazi, reprezentantele sexului frumos sunt mai sigure ca niciodate ca ambalajul se vinde, caci continutul e prea bine ascuns. De ce? Pentru ca suntem atrasi involuntar de tot ce arata bine, pentru ca  oamenilor le ia prea mult timp sa analizeze aparentele si sa cunoasca esenta, sau poate pentru ca mai mult ca niciodata cred in deviza „Ce e frumos si lui Dumnezeu ii place”.

Nici iubirea nu mai e o valoare morala..sau a fost? Se spune ca femeile in ziua de astaziu iubesc cu mintea. Poate. Ele incearca sa se conformeze unor tipare prestabilite, caci in secolul XXI, avalansa tehnologiei a dat nastere la „oamenii teleghidati”, reci, aspri si duri desprinsi, parca, din filmele cu nazisti.

Dar totusi incotro se indreapta generatia feminina rapusa de schimbarile circulare ale timpului ? Spre o noua revolutie de etichetari, de concepte prestabilite, sau de forme fara fond…

 

 

 

 

 

 

 

Şah mat cu viaţa

Născut încătuşat de principii şi teorii absurde, nu se gândea că se va desprinde de  ceea ce îl cataloga odată « OM ».

Recunoştea cu zâmbetul pe faţă că este bine educat, că ştie codul bunelor maniere, si că a trecut prin cei şapte ani de acasă… Îşi admira părinţii ce au reprezentat mereu un model , bunicii care îi dădeau sfaturi bune si îi povesteau întamplari despre cavaleri ratacitori şi faptele eroice ale strămoşilor în tinereţe.

A pornit îndrăzneţ în viata, plin de vivacitate şi optimism ştiind că va atinge ceea ce alţii nici nu au visat.. A dorit binele omenirii dar s-a lovit de un paravan. S-a lovit de viaţa, şi-a schimbat scutul şi armura, dar a realizat ca nu e suficient. A pornit intr-un război iminent cu sine insuşi, cu « Ei », duşmanii supremi. Şi-a  reîncarcat puterile, s-a metamorfozat, s-a  preschimbat. Acum nu e nici Supraomul, nici super-eroul copilariei sale. Este un produs al vietii…Nu mai caută modelul absolut, dar nici împlinirea sufletească. Este ca ei , ca toţi ceilalţi supravieţuitori…

Nici « rege » nu ar fi vrut să se numească, caci decăzut din tronul său şi-ar pierde autoritatea şi prietenii câştigaţi prin afaceri. Împărăţia ar fi semnificat mult pentru el, orgoliul absolut şi putere, tot ce i-ar permite să ducă o viaţa zbuciumată dar şi captivantă.

Dincolo de dorinţe şi vise măreţe şi-a edificat statuia lumii sale, căci trecând de aparenţe îl vei recunoaşte după mersul grăbit şi fizionomia schimonosită de influenţa banului.

Maşina nou achiziţionată, palatul cu turle, cele câteva miliarde în cont îi oferă altă identitate. Se simte bine în noua ipostază cu toate că uneori ar face o călătorie cu maşina timpului-singura achiziţie care nu şi-o poate permite.

A uitat învăţăturile bunicii şi sfaturile mamei, a uitat uliţele copilăriei şi prietenii de joacă… Tot ce îşi aduce aminte e codul la contul în bancă, şi jocurile de noroc, singurul său hobby.

Acum reprezintă imaginea răsturnată a lumii pe care o visa odată, dar nu se gândeşte la asta, se ridică din scaunul managerial cu un surâs placid şi uşor ironic exclamând: „Am făcut şah mat cu viaţa !”.

 

 

 

Ca atunci când eram copii…

Unde este copilăria noastră ? Unde sunt replicile noastre preferate “Te spun lui mama” sau “tata este poliţist şi o să vezi ce o să-ţi facă… Unde sunt seminţele la pungă şi gumele în formă de lămâie? Unde sunt eugeniile pe care le mâncam în pauza de la şcoală ? A fost un blestem ziua în care s-au schimbat eugeniile….

Dacă e vorba de copilărie m-am gândit să fac şi o mică listă pentu a-mi aminti cu drag de vremurile bune:

-Bonibon-bombonele colorate în tub mare cum sunt Skittles acum.

-Ciocăleţele Pitic, Făgăraşi, , Ciucaş, Carpaţi si Rom-Tricolor şi bineînţeles ciocolata Kiss cu banane şi căpşuni.

-napolitana KOUKOU ROUKOU (preferata copilăriei mele)

-guma Turbo- colecţionam suprize cu maşinuţe

-Brifcor- sucul autentic Brifcor !(“sucul de care ţi-a fost dor”). Din câte am înţeles era din tulpină de mărar…

Îmi aduc aminte de  abţibildurile din albumul  Sailor Moon sau din  Cocoşatul de la Notre Dame, 101 damalţieni…

Pentru voi, care erau produsele preferate din copilărie…

Un’ ne duci tu, trenule?

Nu voi vorbi despre destinaţii selecte şi nici despre călătoria în timp şi spaţiu a cuplului Iri şi Moni. Voi vorbi în schimb, despre drumuri pe care le facem cu toţii în viaţă, pe cărări noi şi vechi…vom ajunge în acelaşi loc. Dar până vom ajunge acolo, trebuie să facem ceva cu viaţa noastră. Parcă aşa ne spun părinţii şi bunici noştri mândri de premiile din şcoala generala.

Până vom păşi pe Tărâmul Făgăduinţei cu steagul păcii în mână avem de luptat, avem de prins un loc în trenul vieţii. Un loc pentru care se bat mulţi, căci atunci când trenul se va opri pe peron, ne vom înghesui cu toţii spre locuri selecte şi pline de ..noroc. Cine are prioritate? Cine ajunge primul? Cine se orintează mai bine? Cine are pile şi are locul lui aranjat ?

Adevărul este undeva la mijloc, greu de reperat. Ce facem atunci când cineva s-a aşezat în locul nostru? Când ştim la ce staţie va coborî ? Când ştim dacă va coborî sau dacă urmareşte acelaşi scop ca şi noi ?

Da, perseverenţa poate fi o cale. Poţi rămâne mereu în luptă, zi şi noapte în gardă până când inamicul va parasi locul, iar atunci cu o voinţă de fier vei ocupa locul…mult prea mult aşteptat. Dar oare aşteptarea noastra nu are un termen? Cât de mult putem aştepta sau cât trebuie să aşteptăm pentru a primi ceea ce ne dorim atât de mult ?  Vom primi marele premiu în viaţa asta ?

Dar îl merităm ?

Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin. Octavian Paler

Fiecare cu ce poate…

Românii au talent este o emisiune, care merită analizată, măcar sub câteva aspecte. Bineînţeles este părerea mea ce urmează să o argumentez… Pro Tv are emisiuni pentru tot omu’, cel puţin aşa îmi place mie să spun. Românii au talent este chiar pentru oricine, începând cu cei mici şi terminând cu cei MARI, oameni mari. Cu alte cuvinte dacă simţiţi că talentul vă furnică şi nu vă lasă nici măcar să închideţi ochii, veniţi la emisiune ! Ceea ce mi se pare mie interesant nu este faptul că tot romanu’ are un talent, ci faptul că la o anumită vârstă, anumite persoane ce erau respectate, aleg alte căi de exprimare a propriei personalităţi. Aşa se face că o doamnă respectabilă uită de principii, de foştii colegi şi apare pe scenă mai mult golaşă decât acoperită, sub privirile dezaramante ale lui Mihai Petre…

Respectiva doamnă a lucrat ca asistentă la un spital, iar fostul şef recunoaşte că Mariana Burghelea ( căci aşa o cheamă) avea un comportament destul de bizar… Se zvonea că ar fi dansat prin baruri. Acum respectabila doamnă caută un job…de dansatoare prin baruri însoţită de…… stripperi( doar nu v-aţi gândit la altcineva). Ea spune că vrea să câştige bani şi doar atât.

Din păcate, Mariana Burghelea nu e singura persoană ce reuşeşte să se facă de râs. Păi ce, ori suntem liberi, ori nu suntem deloc ?

Vă las aici un link cu doamna, în cazul în care nu aţi auzit de ea…

http://www.protv.ro/video/romanii-au-talent_mariana-burghelea-o-dansatoare-orientala-plina-de-transparenta_12983.html

Despre amintiri, cu drag….Sau poate nu.

Următoarea postare este pentru cei nostalgici. Pentru cei ce sunt, au fost sau vor fi….niste sclavi ai amintirilor.

Cand deveniţi voi nostalgici ? Cand vă amintiţi de vremurile apuse sau  când resimţiţi cum au trecut anii poate mult prea repde? Cine numără secundele şi cine ne trece în registrul timpului nemilos?

Sunt întrebări la  care pur şi simplu refuzăm să răspundem pentru că suntem preocupaţi cu amintirile noastre. Uneori mă întreb dacă e mai bine că timpul merge înainte şi nu înapoi. De fapt nu ştiu dacă suntem în totalitate conştienţi de punctul din care plecăm şi nu ştim întodeauna unde vom ajunge. Nu ştim nici măcar să ne filtrăm amintirile. Stau toate gramadă într-un loc al sufletului parcă amorţite de o iarnă mult prea lungă. Uneori mai extragem câte un moment din viaţă şi îl aşezăm frumos, astfel încât să-l putem privi în ochi şi să ne recunoaştem pe noi înşine.  De alte amintiri nici nu vrem să auzim, le închidem într-o cutie şi le aşezăm pe oceanul emoţiilor … Să le ia valul, căci noi nu le putem îneca ! Doar dacă ne înecăm propriile corăbii şi nu vrem să facem asta…

Cronică de film-Tache

Tache este un film surprinzător de bun, realizat de către regizorul Igor Cobileanski şi este caracterizat  de umorul negru din spaţiului moldovenesc de peste Prut. Filmul  aduce în lumină personaje şi întâmplări specifice lumii în care trăim,răsturnări de situaţie, dar şi un final neaşteptat conturat de ironii si subînţelesuri. Rolul groparului din film este interpretat magistral de către Mircea Diaconu, rolul directorului de pompe funebre este jucat de Radu Gabriel, iar Mara Nicolescu este în film femeia ce îşi caută partenerul la înmormântări.

Prietenul lui Tache: “Unde-l duceţi mă” ?

Medicul: “La morgă”.

Prietenul lui Tache: “Încă nu a murit”.

Medicul: “Încă nu am ajuns”.

Filmul prezintă povestea groparului Tache ce află că va muri de cancer la plămâni în două luni. Vestea îl determină să îşi organizeze înmormântarea şi să aştepte momentul retragerii dintre cei vii. Filmul prezintă pe lângă povestea groparului, situaţia mai multor personaje ghidate de interese materiale ce încearcă să se îmbogăţească cât mai uşor.

Am ales sa analizez situaţiile si personajele din filmul Tache incadrându-le în anumite tipologii specifice societăţii în care trăim.Astfel, doctorul ce îi  spune protagonistului  că va muri repreprezintă prototipul medicului dezinteresat de meseria sa, ce se grăbeşte să dea un diagnostic, este lipsit de interes şi compasiune faţă de situaţia personajului. Medicul vorbeşte cu pacientul în timp ce scrie un mesaj pe telefon recunscând că: “Mulţi au certificat că le-a fost mai uşor să afle cât mai repede. Doare mai puţin”.

Doamna care îşi căuta partenerul la înmormântări este  interesată doar de averea potenţialilor iubiţi: “ Nea Tache, dacă aveai şi dumneata un apartament la oraş, ce pereche frumoasă mai făceam”!

De asemenea, prietenul lui Tache, Bobicescu Alexe, face parte din tipologia bărbaţilor rămaşi fără nevastă,  care încearcă din plin să profite de acest lucru. Atunci când Tache se află în spital, acesta îi cheltuie toată averea strânsă pentru înmormântare, deşi a promis  că o să se ocupe de pregătirea ei.

Administratorul cimitirului întrece mereu masura cu alcoolul, până aproape de sfârşitul filmului nu este nici măcar o secvenţă în care să fie evidenţiat altfel decât în stare de ebrietate. El nu  este conştient de funcţia pe care o are, fiind mereu lipsit de interes atât la serviciu cât şi în viaţa de familie. Soţia acestuia are copii cu alţi bărbaţi şi îi reproşează mereu  că nu a ştiut cum să facă un ban. Chiar dacă îi promite lui Tache locul de înmormântare acesta uită repede cuvântul dat şi recomandă locul special altcuiva..

Directorul firmei funerare “Pafalău şi fiul” la care apelează Tache pentru a-şi pregăti înmormântarea se încadrează în categoria şefului infatuat ce doreşte să se îmbogăţească cât mai repede şi care consideră că este un exemplu pentru ceilalţi. Comanda ce este dată de Tache nu este respectată, protagonistul nu primeşte crucea din piatra, data naşterii şi numele erau greşite iar costumul îi era mult prea mic.

Tache reprezintă personajul ce a trăit toată viaţă din banii câştigaţi din munca de gropar , iar odată cu aflarea veştii doreşte să organizeze o înmormantare cu fast şi cheltuie banii câştigaţi astfel încât moartea să-i aducă ceea ce nu i-a adus întreaga viaţă: faima şi recunoştiinţa oamenilor.

Interesant de punctat este sfârşitul filmului care aduce o schimbare atât în viaţa femeii care îşi căuta partenerul cât şi în viaţa administratorului de cimitir. Ambii duceau  o viaţă ratată înainte de a se cunoaşte. Cei doi rămân împreună, iar administratorul cimitirului renunţă la alcool.

O altă răsturnare de situaţie apare tot în finalul filmului  iar  cel care moare este, de fapt, prietenul lui Tache. Personajul principal descoperă că este sănătos tun.

Unii au noroc orice au face, chiar şi în mormant, eu n-am avut noroc nici de cancer. Tache

“Plecarea în Germania m-a învăţat să mă redescopăr şi să fiu eu insămi”

Interviu pe Messenger

Ioana este studentă la două facultăţi , dar a îngheţat anul deoarece şi-a dorit să plece în Magdeburg, în Germania, într-un stagiu de practică pe domeniul psihologie. Chiar dacă este singura româncă implicată  în această activitate pe 2010-2011, nu regretă niciun moment decizia făcută şi consideră că acest pas a ajutat-o în dezvoltarea propriilor ei capacităţi. Îşi doreşte ca acest stagiu de practică  să fie începutul unei cariere în Germania.

 

Mihaela: Ce te-a determinat să pleci în acest stagiu de practică în Germania, având în vedere că eşti studentă la două facultăţi în Iaşi ?

Ioana: Principalul lucru care m-a determinat să plec în Germania  a fost dorinţa de a câştiga experienţă pentru a putea să-mi îmi deschid  porţile în viitoarea mea carieră în psihologie.  Mi-am dorit mult  să pot să fac altceva decât ceea ce pot realiza acum în România, căci să fim sinceri, aici ce poţi faci fără experienţă? În Germania poţi să munceşti, să faci proiecte şi să capeţi experineta, iar, la sfârşit consider că această diplomă va atârnă destul de greu la CV.

Mihaela: În ce constă acest stagiu de practică?

Ioana: Stagiul constă  în proiecte ce ţin de serviciu european de voluntariat în fiecare domeniu, dar şi în schimburi de experienţă.

Mihaela: Şi cu ce anume te ocupi tu în cadrul acestui stagiu?

Organizez traninguri, seminarii şi schimburi de experienţă (un exemplu este Yoith Media Democracy , iar  posterele despre acest eveniment   vor fi afişate la Cuza în corpul D) . De asemenea, mi s-a propus să lucrez şi cu cei mici.

Mihaela: Cum decurge o zi obinşuită din viaţă ta din Germania?

Ioana: Mă trezesc pe la 8 sau 9 şi de obicei lucrez în acelaşi loc în care suntem cazaţi. Mă ocup de proiecte până la oră 15:00-15.30. Uneori facem şi călătorii, duminică am fost la Erfurt.

 

“O persoană care doreşte să vină în acest stagiu ar trebui să ştie germană în primul rând şi să aibă voinţă”

 

Mihaela: Ce condiţii se oferă prin acest stagiu?

Ioana : Ni se oferă cazare, eu stau singură într-un apartament într-un castel renovat şi primim 320 de euro pentru  mâncare şi bani de buzunar.

Mihaela: Care sunt calităţile pe care ar trebuie să le îndeplinească cel ce se vrea să plece în acest stagiu (mă refer la cunoştiiţe) ?

Ioana: O persoană care doreşte să vină în acest stagiu ar trebui, în primul rând, să ştie germană, să aibă voinţă şi deschiderea de a se implica în tot ceea ce insemana proiecte care se desfăşoară aici.

Mihaela: Unde se poate adresa un ieşean dacă vrea să meargă în acest stagiu?

Ioana: Există o fundaţie care este implicată şi în Parlamentul European şi care se numeşte Eurodemos.

Mihaela: Cum te înţelegi cu persoanele ce au venit în acest stagiu ?

Ioana: Mă înţeleg foarte bine cu toţi cei de aici şi chiar mă simt fericită că am putut să îi cunosc .

Mihaela: Ce naţionalităţi au?

Ioana: Majoritatea sunt croaţi şi polonezi, da mai sunt şi francezi, nemţi şi ucraineni.

Mihaela: Cum  ţi se par proiectele realizate în Germania comparativ cu cele din România?

Ioana: Prin intermediul acestor proiecte, exersezi limba  şi întâlneşti oameni din diferite ţări şi discuţi despre probleme ce sunt acum importante. De exemplu în Weimar am discutat despre Algeria, Tunisia, Egipt,despre protestele care le au acolo. Şi nu în ultimul rînd, dezbatem  ceea ce înseamnă EVS-ul pentru noi (european volunteer service). Proiectele din România se referă mai mult la teorie, pe când în Germania se pune în practică ceea ce se spune.

Mihaela: Care sunt schimbările ce au survenit în stilul tău de viaţă odată cu această mutare?

Ioana: Am început să comunic mai mult, să fiu deschisă şi să fiu spontană. De fapt, această experienţă  m-a învăţat să  fiu eu însămi…

Interviu prin e-mail- “Sistemul în Scoţia se bazează pe faptul că studentul trebuie să înveţe mai mult de unul singur în timpul liber”.

Alexandru Sebastian este de aproape un an în Scoţia pentru a studia managementul Turismului la Universitatea Napier. Anul trecut şi-a încercat norocul la o facultate în Danemarca, dar condiţiile de acolo l-au determinat să renunţe şi să aleagă calea Edinburgh-ului. În Scoţia a învăţat ce înseamnă săse descurce singur şi să depăşească toate greutăţile apărute. Chiar dacă şi-a făcut mulţi prieteni acolo şi s-a angajat îi este foarte dor de amicii din liceu şi chiar de îmbulzeala din staţia de autobuz.

Ştiu că ai vrut să urmezi o facultate în Danemarca. De ce ai ales totuşi Scoţia?

În primul rând am ales această facultate din Scoţia pentru că era în topul cinci Times.co.uk facultăţi din UK pe specializarea mea. În al doilea rând studenţii europeni nu trebuie să plătească taxe de şcolarizare în Scoţia. În Danemarca preţurile erau foarte mari, programul la facultate era încărcat şi astfel, îmi era foarte greu să găsesc şi un job.

Cum ai fost primit de scoţieni?

De la început repreyentanţii facultăţii au avut grijă de studenţii străini. La aeroport am fost luaţi cu taxiuri închiriate de facultate pentru a fi duşi la cămin, iar prima săptămâna se numeşte freshers week, o perioadă în care există numeroase activităţi prin care înveţi câte ceva despre obiceiurile scoţienilor sau îţi cunostii viitorii colegi de an.

Cum ţi se pare sistemul de învăţământ de acolo comparativ cu cel din România?

Nu prea ştiu cum e la facultate în România aşa că nu prea sunt în măsură să compar, totuşi sistemul în Scoţia se bazează pe faptul că studentul trebuie să înveţe mai mult de unul singur în timpul liber. De aceea nici nu avem multe ore de cursuri sau tutoriale.

Cum te înţelegi cu cei din comunitatea românilor de acolo?

Destul de bine, există unele întâlniri oficiale, nu prea dese… dar totuşi există. Mai des ne întâlnim într-un grup mai restrâns.

Care au fost cele mai importante schimbări resimţite atunci când te-ai mutat?

Sunt multe schimbări: de la faptul că trebuie să te descurci de unul singur în fiecare zi până la cel de a încerca să înţelegi engleza cu accent scoţian sau irlandez.

Cum ai descrie obiceiurile scoţienilor comparativ cu ale noastre?

Sunt unele ciudate cum ar fi plăcerea de a purta kilturi şi a cânta din cimpoi în rest majoritatea obiceiurilor sunt internaţionale, Valentine’s Day sau Halloween.

Cum se distrează studentul român în Edinburgh?

In ce priveşte distracţia, este interesant totuşi să faci parte dintr-un grup internaţional şi să observi cum fiecare naţionalitate are o perspectivă diferită asupra modului de distracţie.

Care este locul ce merită vizitat în Edinburgh?

Dacă cineva ajunge în Scoţia ar fi un mare păcat să nu viziteze  Edinburgh Castle.

Ce sfaturi i-ai da unei persoane ce vrea să studieze în Scoţia?

Să fie optimistă, deschisă la noi încercări şi să se uite de mai multe ori în stânga şi în dreapta înainte să traverseze strada.

De ce ţi-e dor cel mai tare atunci când auzi cuvântul România ?

De familie şi de prietenii din liceu şi poate uneori chiar de îmbulzeala din staţia de autobuz.